Siebenzehntes - "Poi, e zioa cea mare"

Este prea tarziu in noapte, nu mai am timp de introduceri :)

Vreau sa postez doua poezii, recent scrise in contexte interesante, fata de care mi-ar placea mult sa primesc cateva pareri (mai ales critic constructive! :P)


Bandă möbius de substituție

-ne povestea zilei de azi,
îmi pot descrie ferestrele cum aleargă pe tavan,
ca și când ar încerca să mă adoarmă ei pe mine
înainte de a se ascunde sub pătură ei înșiși.
--------------------------------------------------------------------------
Mă numesc Andrei și sunt îngrozit de ridicol.

Îmi este teamă și să ies din cochilie,
dar conștiința mă obligă.
Sunt murdar, sunt încărcat, nu îmi place de mine așa;
poate că ar trebui întâi să mă spăl.
Îmi acopăr fața cu a doua mască;
deși știu că nu e bine, îmi fac chip cioplit.
Am ieșit din scorbură
și văd scris deasupra casei mele
un roman de dragoste siropos: „Ștefan + Măriuca”.

Mă numesc Andrei și îmi este teamă de ridicol.

Locuiesc în grădina Edenului de 33 de ani,
iar de curând am asistat la schimbarea numelui – acum i se spune Cișmigiu.
Merg printre oameni de metal, mereu plini de idei (seara)
și printre oameni de piatră, mereu plini de inspirație,
merg, tot ascultând comentariile frunzelor
la adresa Evei care se sărută cu prietenul său (George),
la adresa Evei care se întreabă cu voce tare cum va arăta nora ei.
Merg până când găsesc poezia, poezia veche și romantică,
la care vin atâția, spre a-și astâmpăra setea de frumos,
apoi urc cele 99 de trepte ale templului bucureștean.

Sunt așezat pe cifra 4, mă uit la 8 cum a adormit și îmi arunc privirile înspre apus.
Din păcate, îmi sunt prinse și aduse înapoi de cele două raze de înțelepciune,
de cele 40 de raze de înțelepciune,
de cele 60 de raze de înțelepciune...
... atât de generoase...

Numele Andrei îmi este.
Doar de-un lucru mă feresc,
Când sunt luat fără de veste:
De ridicolul livresc.

Plec din templu în grădină,
din grădină în scorbură,
din scorbură în cochilie.
Aici îmi pot da jos măștile,
de citit, nu mă citește nimeni,
de vizionat, nu mă urmărește nimeni...
... de mângâiat, nu mă mângâie nimeni.
Ieșiți din cușcă, ochii îmi pot spu-




Dioptrii (sau de ce nu este bine să poți citi linia a șaptea la un examen oftalmologic)


În fiecare seară,
când nu mai este îndreptată spre noi privirea lui Dumnezeu,
mă arunc în ochii prietenei mele
și înot în apa albastră a irișilor ei.

După ce ies la mal și mă usuc,
ne înveșmântăm unul în celălalt și îi spun „Te iubesc!”
... dar ea nu îmi răspunde.

Atunci, mă uit adânc în ochii ei și mă văd pe mine însumi
uitându-mă adânc în ochii ei...
... neîntâlnind altceva decât o sticlă mată.
Iau o pensulă și încerc să mă pictez în ochii ei,
dar pleoapa i se închide și adoarme.

În fiecare seară,
când nu mai este îndreptat spre noi zâmbetul lui Dumnezeu,
mă îndrept spre ochii prietenei mele
și mă întind pe pajiștea verde a irișilor ei.

După ce mă întorc în oraș și mă afum,
ne înveșmântăm unul în celălalt și îi spun „Te iubesc!”
... dar ea nu îmi răspunde.

Atunci, mă uit adânc în ochii ei și mă văd pe mine însumi
uitându-mă adânc în ochii ei...
... neîntâlnind altceva decât o sticlă mată.
Iau un creion și încerc să mă desenez în ochii ei,
dar pleoapa i se închide și adoarme.

În fiecare seară,
când nu mai este Dumnezeu,
mă poticnesc spre ochii prietenei mele
și mă scufund în mocirla irișilor ei.

După ce ies la suprafață și mă șterg,
ne înveșmântăm unul în celălalt și îi spun „Te iubesc!”

... iar ea îmi spune că este obosită și adoarme.